A fost frumos. Atat cat a durat. Dar...s-a terminat. E trist pentru ca era acea relatie de prietenie adevarata. O minte in doua trupuri. Impreuna eram in stare sa facem orice. Totul ni se parea foarte usor. Toata lumea era a noastra. Luna zambea pentru noi, iar Soarele rasarea din acelasi motiv...pentru noi. Sau cel putin asa mi se parea atunci. Dar se pare ca e scris ca tot ce e frumos sa se termine.
          Odata cu sfarsitul scolii, a venit si sfarsitul acestei prietenii. Sau cel putin atunci incepea. A plecat din tara si parca ceva imi spunea ca nu o sa se mai intoarca.
          - Si...ce fac eu fara tine...toata vacanta? O sa-mi fie dor.
          - O sa vorbim la telefon si...ma voi intoarce!
          - Promiti? Promiti ca nu ramai acolo?
          - Da! Cel putin nu acum.
          Promisiuni...cu ce ma incalzesc atata timp cat sunt spuse doar de dragul de a zice ceva?
          Timpul trecea. Obisnuita sa ne vedem aproape zi de zi, acum mi se parea ciudat. Doar vorbeam la telefon din cand in cand. O perioada a trecut fara nici un semn...apoi am zis sa sparg eu gheata ce parca se formase. La putin timp, aud telefonul: "Message..Message". Nu mare mi-a fost uimirea cand l-am citit. Ma asteptam...si totusi...nu mi-a venit usor: "Scuze ca nu ti-am raspuns pana acum. Ce mai faci? Eu sunt foarte bine, foarte fericita...vin in august, dar ma intorc. Termin aici scoala. O sa-mi fie greu fara tine dar eu acolo n-am nici un viitor. Tu intotdeauna vei fi prietena, sorelina mea. Ai grija de tine si sa nu fi trista ca eu sunt fericita. Fi si tu. Pup cu zgomot." Pe moment am crezut ca este doar un vis urat si l-am citit iar...si iar...si iar. "Sorelina mea..." cat de frumos suna inainte si ce fals suna acum.
          Ajunsa inapoi in tara intr-o scurta vizita, aflu ca nu s-ar intoarce pentru nimic in lume. Deci am ajuns un "nimic".  Candva "sorelina", acum "nimic". Stau si ma intreb uneori daca se merita aceasta parere de rau. Am ramas cu un gust amar, iar amintirile nu par sa compenseze cu nimic acest lucru. Ci dimpotriva...acum ca imi aduc aminte...
          Se poate sa ma insel. De fapt sper din tot sufletul ca am judecat totul gresit. Dar pare atat de greu de crezut...
          Oare cand o sa treaca aceasta dezamagire? Ma uit in jur si nimic nu mai e la fel. Acum sunt singura. Si a putut sa-mi spuna sa fiu fericita. Cat de usor arunca vorbele...Ce-i pasa? Inainte ii pasa, sau cel putin asa lasa impresia. Acum nu. Si totusi...totusi nimic. Am plecat in cautarea unui alt suflet...unei alte prietenii.
          Dar acum...Luna cui ii zambeste...si Soarele pentru cine rasare?